The one that got away, but not quite got away

Eu nu cumpăr reviste de modă, în general.  Subscriu la ce spune Baz Luhrmann:  “Don’t buy beauty magazines! They will only make you feel ugly!“. Totuşi nu am cum să scap de sfaturile  deosebit de preţioase despre sănătate,  sex,  style şi pe care le consider a fi nişte inepţii mai mari decât fundul unui american amator de Mc.

Momentele când am timp şi le pot studia* revistele* sunt rare, şi apelez la această ultima soluţie doar pentru că, de obicei, citesc cărţi destul de voluminoase ce nu pot fi cărate în geantă, dupa mine.  Am parte de ele *revistele, că doar despre ele vorbesc acum* atunci când sunt la dentist, mai exact pe cele împrăştiate pe masuţa din sala de aşteptare, care în două zile împlinesc un an de când sunt acolo, şi pe cele de la fabrica de înfrumuseţare *pentru unele* /retuşare *pentru altele*, care mai mai că acum au ieşit de sub tipar şi poţi simţi căldura presei.

Ieri, am ajuns pentru una dintre cele doua vizite lunare la fabrica mai sus menţionată. Stând degeaba şi toate subiectele decente de conversaţie cu fetele de acolo fiind epuizate *am aflat despre cutremurul care va veni sâmbătă, despre Carmen Harra: prezicătoarea preşedinţilor şi despre cât de mica şi hâdă este Simona Patruleasa în persoană*  am luat prima revistă care mi-a picat în mână, poate poate mai aflu ce se poartă, ce se face şi ce nu şi unde se merge ca să dea bine.

Şi răsfoiesc eu aşa fără niciun chef.  Sezonul acesta se pune accentul pe pantofi. Treuie să fie cât mai ‘funky‘.  Şi mai răsfoiesc… până când dau de El. Parca auzeam cum băteau tobele pe fundal: pam pa pa paaaam!

Ah, nenorocitul! Ce caută El în revista asta? Şi cum de dau eu tocmai acum de El? El ar trebui să fie acasă, distrus emoţional că l-am lasat şi m-a lăsat, ar trebui să fie nefericit şi cu inima într-o mie de bucăţi gândindu-se mai mult decât este sănătos la mine! Dar nu. El stătea şi se uita la mine obraznic şi cu tupeu, de pe pagina 40 şi un pic, cea cu trendsetteri şi feşion aicăni. Înainte de a pleca la ruşi am promis sa nu mai avem nimic, iar de când m-am întos ne-am mai întâlnit ocazional şi am schimbat un “Salut” pe fugă, fără să-şi dorească vreunul dintre noi o conversaţie mai lungă. Acum o poză făcea cât 1000 de cuvinte şi simteam cum el poartă un monolog cu mine.

Ce-i drept, ştiam de la bun început că are un stil vestimentar impecabil pe langa his gorgeous looks şi că este singurul băiat din gura căruia am auzit şi cred că voi auzi curând că “blugii ăia merg cu camaşa aia pepit”.  Ştia şi cum este modelul pepit, şi cum arată rozul si care este roşul.

Nu ştiu cum ar trebui să te simti cand iţi vezi the one that got away, but not quite got away într-o revista de modă! Ar trebui să fii mândră? Să iţi crească respectul de sine? Sau să te simţi enervată/scandalizată? Nu prea mi-am înteles sentimentul acela contradictoriu care mă încerca, dar cert este că individul din paginile acelea ar fi trebuit să fie, dupa cum îmi spunea o prietenă: “nereficit şi îmbuibat cu bere şi chipsuri, stând în casă”. 

Păcat că acolo nu au menţionat şi alte lucruri la care se pricepea de minune, pe lângă vestimentaţie : aranjatul condimentelor în ordine alfabetică şi cromatic.

~ de kiaviseaza pe 14/04/2009.